povestire

Niciunul atât de orb

O poveste superbă, de Joe Haldeman. 

Image result for blind violin

Totul a început când Cletus Jefferson s-a întrebat: „De ce nu sunt orbii cu toții genii?” Cletus avea doar 13 ani atunci, dar aceea a fost o bună întrebare, la care a cugetat încă 14 ani, apoi a schimbat lumea pentru totdeauna.

Tânărul Jefferson era polimatic, autodidact și un tocilar literalmente fără pereche. Avea un mic set de chimie, un microscop, un telescop și câteva computere, unele dintre ele cumpărate cu bani obținuți din livrarea de ziare.

Textul integral, aici: Gazeta SF, mai 2019

Butoiul de Amontillado

O povestire emblematică, a lui E. A. Poe, în traducerea mea:

Image result for the cask of amontillado

Fortunato și cu mine eram amândoi membri ai unor familii italiene foarte vechi și importante. Obișnuiam să ne jucăm împreună când eram copii.
Fortunato era mai mare, mai bogat și mai arătos decât mine. Și-i plăcea să mă facă să par prost. M-a jignit de o mie de ori în anii copilăriei mele. Eu însă niciodată nu m-am arătat furios. Așa că el credea că suntem prieteni buni. Dar mi-am promis că într-o zi îl voi pedepsi pentru toate insultele sale.

Textul integral, Aici: Gazeta SF, aprilie 2019

Oasis

Oasis

Deși partea cea mai ciudată a aventurii mele în deșert s-a petrecut după ce am sudat deasupra mea capacul cubului, chiar pe aceea nu-ți pot cere să o crezi. Mi-e suficient să te conving că am ajuns acolo, că am stat față în față cu hiperspațiul și că m-am întors acasă. Nu vreau decât să-mi afli povestea care m-a transformat dintr-un refugiat într-un nomad. Povestea care începe la Lyon, în aprilie 1962, într-un oficiu al forțelor de muncă, și se termină la finele lui martie 1963, la In-Eker.

Acela a fost anul venirii mele acasă. Mai departe, poți alege să crezi ce vrei.

Iată cum s-au întâmplat lucrurile:

povestea poate fi citită aici: Revista Nautilus

Treizeci și cinci-ul

Related imageO povestioară foarte scurtă:

 

Treizeci și cinci-ul e autobuzul cu care merg la lucru. Îl iau în fiecare dimineață, de la capătul liniei. Uneori, urcă și elfița, câteva stații mai încolo. E înaltă și subțire, are părul lung, blond deschis, mereu îndreptat perfect. Ce altă poreclă i-aș fi putut pune? Nu știu unde coboară, merge mai departe de stația mea. Mi-am promis că într-o zi am să rămân doar ca să cobor odată cu ea, să văd unde se duce. Dar n-am făcut-o încă.

în Revista de Suspans