Impresii de prin lume

Lumea, cu ale ei.

Cei doi DAM

O regulă nescrisă, dar funcțională, stipulează clar că atunci când cauți ceva anume, găsești cu totul altceva, ce-ai căutat altă dată de-ai căpiat. Iată că acum, căutând prin e-mailuri diferite chestii, dau peste acest mesaj, pe care l-am trimis acum vreo șase ani către colegii de birou. Pe-atunci eram în delegație în Arabia și n-aveam blog. Acum am blog, dar nu sunt în delegație. Totuși, mă gândesc că se potrivește numai bine în rubrica „Impresii de prin lume”, chit că impresiile sunt vechi, căci am cam neglijat această biată rubrică.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Și-acel mesaj începea cam așa:

 

Salutări!

E miercuri, e seară, mâine voi fi în weekend! Din diferite motive, până acum nu mi-am găsit răgaz să stau jos, relaxat, și să pun pe hârtie starea națiunii (în ceea ce mă privește), dar am să încerc acuma să vă povestesc peripețiile mele, așa cum s-au petrecut ele, de când v-am părăsit și până-n acest minunat moment, distorsionate doar de prisma pervertită a propriilor mele percepții. Fie-mi memoria limpede și mâna sigură, iar firul cuvintelor clar și limpede.

 

Drumul

Începe-voi, așadar, înainte de început, caci povestea arabă prinde ființă încă dinaintea sosirii mele în

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

această enigmatică și minunată țară, chiar dinaintea despărțirii de patria mumă, de care, încă de pe-acum, mă încearcă un dor nemărginit. Nu vă voi răpi din timp pentru a vă povesti pas cu pas cum se făcu de ajunsei eu în cursa TAROM/KLM, de glorioasă amintire, care trebuia să mă ducă la Amsterdam, ci vă voi spune doar că, așteptând până când ușile au fost închise și pasagerii cu toții așezați și cu centurile cuplate, pilotul a anunțat pe un ton placid și impersonal: „Ne pare rău, din cauza unor exerciții militare aeroportul se va închide temporar. Acest zbor se amână cu doua ore, vă rog să părăsiți aeronava!”.

Ce a urmat, probabil, vă imaginați… Babilonie!

Cu un spirit practic demn de ascuțimea minții celui mai luminat geniu, cei responsabili cu securitatea aeroportului ne-au pus să trecem din nou printr-un filtru, ca să ajungem înapoi în terminal… Cu ce scop? „Pentru că așa e regulamentul…”. Fie primit!

Iar când ne-am văzut cu toții în terminal, a început o negociere de tip bursă sălbatică, pe care o putem rezuma la:

„Băi, nesimțitule, da’ cu legătura mea ce se întâmplă?”

„Stai, domn’le, că o să vorbim cu toți în parte, să vedem care mai prindeți, care vă reprogramăm…” (Sper că am citat corect.)

Spre surprinderea reciprocă, am găsit doi compatrioți care mergeau, ca și mine, în Dammam și-am făcut front comun. Cum noi eram din ăia care: „Mai prinde, da’ la limită.”, ne-am îmbarcat încrezători – încrezători mai mult ei, eu unul… mai degrabă rezervat – în avion… care, evident, a pleacat după vreo trei ore. Nu una, nu două.

N-am fost, deci, deloc surprinși când am ajuns la Amsterdam și-am aflat că pierdusem legătura. Am mers dară voioși la un birou KLM, am explicat, am fost trimiși la un automat, i-am explicat și ăluia, iar el, automatul – cu bun simt de altfel –, ne-a dat alte boarding pass-uri… Pentru a doua zi, aceeași oră.

Deci am mers iarăși la operatorul uman, ca să cerem, conform drepturilor călătorului, cazare. Însă acel operator, deși o femeie foarte binevoitoare fiind, ne-a spus cu mare fler să „piss off!” că zborul era TAROM, nu KLM! Cu greu m-am abținut să înjur, mulțumindu-mă doar să-i spun că zborul fusese KLM, operat doar de TAROM, și că nu mă interesează pe mine ce operator au ales ei. Nici ea nu s-a lăsat mai prejos și mi-a spus că oricum nu era vina KLM că aeroportul Otopeni fusese închis și că, în consecință, să mă adresez aeroportului!

Iar eu mă gândeam: „Nu mai bine să mă adresez armatei? Că doar armata blocase aeroportul, cu exercițiul lor tâmpit…”

În fine, printr-o mare minune nu mi-a sărit nici de data asta muștarul, dar i-am spus cu tot respectul că nu mai am ce discuta cu ea, ci vreau să vorbesc cu un supervisor, iar soluția i-a convenit de minune, căci sângele avea să se spele foarte frumos de pe mâinile ei.

Am ajuns noi și la acel supervisor, iar acolo, ce surpriză!, alți compatrioți, cu alte destinații finale (dar ajunși aici în circumstanțe similare), organizaseră un cor al plângerilor pe mai multe voci. „Ca la noi” m-am gândit eu… doar că nu era chiar „la noi”!

Scurtând povestea, după alte plimbări pe la ghișee, am obținut bilete de cazare in Amsterdam și-am ajuns la un hotel absolut decent, cu cină și mic dejun incluse. Deci se putea! Însă… nu fără o mică testare a nervilor. „Ca la noi, așa și peste tot!”

 

Halta

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Soarta mi l-a scos în cale pe Istvan. Mare om, din toate punctele de vedere. Istvan a zis: „Măi, hai să vedem orașul!” Am acceptat…

Extraordinar oraș. Extraordinari oameni. Zâmbete (unele fumate, ce-i drept), ca nicăieri. Totul aducea a party de campus universitar. Absolut superb. Canalele, magazinele, terasele în aer liber, clădirile, totul. Oameni veseli, oameni care cântau pe stradă…

Și da, pentru cei curioși, am fost și acolo… Și da, pentru cei sceptici, e exact așa cum se zice că ar fi. Chiar mai mult de atât…

Însă o jumătate de zi trece repede… și iată-ne în tramvaiul care ne ducea înapoi la hotel, demoralizați total. Istvan mergea la munca in America, pe un vas. Eu… să nu mai menționez. Dar așa am înțeles, prin puterea exemplului, caracterul dual-ilar al vieții, materializat in cei doi „DAM“: AmsterDAM, program de voie, 1 zi; DAMmam, implementare de softache, patrușcinci de zile.

QED!

 

Sosirea

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Zborul de la Amsterdam la Dammam a fost lung, dar au existat console interactive și ecrane personale, așa că am văzut trei filme până la destinație. Un zbor plăcut. In avion a trebuit să completez un formular de emigrare, pe care scria cu roșu, ca titlu: „Death for drug dealers!”. Încurajator, nu? Și mai încurajator a fost momentul în care, după vreo cincizeci de minute de stat la rând la ghișeul de verificare a pașapoartelor, mi s-au luat amprente și am fost fotografiat. Am aflat mai târziu că am avut noroc, căci nu fuseseră și alte zboruri înaintea noastră. Alții stătuseră patru ore…

Și astfel, cu moralul până-n cer, am intrat eu în minunata Arabie.

 

Hotelul

De cum l-am văzut mi-am dat seama că tot ce scriseseră oamenii în review-uri era adevărat. Hotelul era în renovare de ani buni, însă doar teoretic. Practic, are două etaje de 4 stele, restul – la stadiu de tencuit pe coridor. Camera mea e la un etaj neterminat și, în mod sigur, nu a

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

fost renovată de foarte mult timp. Are un mobilier din lemn masiv, apăsător, de stil „grandma”, si un aparat de aer condiționat care huruie, dar își face treaba. Noaptea nu pot să dorm cu el pornit, așa că sufăr de cald. La 3.30, un ciudat de la moscheea vecină începe să strige printr-un sistem audio care ar face orice formație de metal invidioasă, că e ora de rugăciune. Prima noapte i-am ascultat toată poezia… acum m-am mai obișnuit și adorm la loc pe la versul trei sau patru.

Însă hotelului tot îi dau 10+! Are piscină, la care am acces oricând nu e închiriata de vreun grup, în limita programului – dimineața femeile, seara bărbații – care mă avantajează. Plus că are internet gratis! Unde mai pui că la TV am CNN, Animal Planet și alte câteva programe în engleză. Să le dea Allah multă sănătate! Li se iartă, deci, că apa de la wc e temperamentală și că nu exista decât apa caldă sau fierbinte la duș.

 

Clima

Se rezuma la sfatul pe care mi l-a dat Waseem: „Când ieși din clădire, stai câteva zeci de secunde în

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

cadrul ușii, abia apoi pășește afară.” Are dreptate într-o oarecare măsura. Afară sunt 46 de grade în fiecare zi (uneori peste 50), iar noaptea vreo 34. Problema mea e că în orice încăpere, la fabrică sau în hotel, aerul condiționat e forjat la maxim. Trecerea de la 46 la 21 de grade, plus vântul de rigoare, mi se pare mult mai rea decât cea de la 21 la 46… nu pricep cum de nu e nimeni răcit.

Dacă aerul e uscat, e suportabil afara… dar sunt moment – ca în seara asta – când simți că mori de cald la 35 de grade, căci umiditatea crește foarte mult. Nu pricep mecanismul… și nimeni, se pare, nu-l pricepe.

 

Treaba

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

No comment. Mai bine vorbesc despre colegi. Sunt de trei tipuri: indieni, pakistanezi și filipinezi. Toți de treabă, în principiu. Mai sunt și africani rătăciți, sau chiar câte un arab, dar foarte rar.

La cantina firmei mâncăm de pe ziare, fără tacâmuri. Se ia cu lipia direct din cutia în care vine mâncarea. Pitoresc, asta îmi place. Din păcate, Waseem insistă să mergem în alte părți, motivând că e mâncarea mai bună… Dar eu prefer mâncatul la firma, că e veselie la prânz – care se ține într-o sală de conferințe multifuncționala. Nu pricep eu ce zic omuleții ăia, dar se hlizesc întruna și bat palmele între ei. Le bat și cu mine, de ce nu?

Agentul de pază aduce ceaiul de trei–patru ori pe zi. Cafea nu prea se bea. Au un ceai bun tare, în care se pune lapte și se servește cu biscuiți local brand, proaspăt palmați de pe linia de producție.

Ca să ajung în sala în care sunt eu cantonat, trebuie să trec prin secția de ambalare. Deja am văzut packing line-ul. As putea chiar sa-I determin ratele de producție din propria estimare.

 

Viața de zi cu zi

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Ciudată. Nu atât cât să te facă să te simți rău, ci doar în plus. Nu e locul meu aici, asta e clar. Au super-marketuri, pizzerii, fast-food-uri – unele chiar care rețin o nota de autenticitate. Am mâncat o pizza cu diferite ierburi, extrem de bună. Am apucat să mă plimb un pic prin jurul hotelului. Seara, când încă e nădușeală, dar măcar nu te bate soarele în cap. Hotelul e în cartierul pakistanez. E plin de ciudați. Nu te fac să te simți în nesiguranță, că-n Arabia nu-i dă nimănui mâna să facă porcării, ci doar in plus.

La fiecare pas dai de pinguini-ninja și de moschei. Cu pinguinii e delicată treaba. E bine sa-i eviți… moscheile nu le poți evita. La orele de rugăciune, nu există loc in oraș unde să nu se audă tare măcar una din ele și încă vreo două mai încet. Și sunt vreo cinci rugăciuni din astea pe zi. Când începe chemarea, se închide tot orașul: magazinele, restaurantele, super-market-urile. După ce se termină rugăciunea, se redeschid. Așa e la ei, respectele mele. Ei sunt la ei acasă, eu sunt în plus…

 

Eu sunt in plus!

Dacă se termina acum, sau măcar peste încă o săptămână, aș fi marcat o experiență interesantă în economia vieții. Însă mai am de stat încă cinci săptămâni, cel puțin…

Și mă tot gândesc cum anume am făcut de am ajuns aici, și mă tot gândesc că sunt în plus, că nu-i locul meu aici, și mă tot gândesc la cei doi DAM… și mă tot gândesc că mai bine nu mă mai gândesc la nimic…

 

Să ne vedem cu bine!

Cele două lumi ale Casablancăi

2Nu mi-am dorit niciodată ca această pagină să se transforme într-un blog, nu-mi doresc nici acum, însă simt nevoia de a-mi pune ordine în idei, de a le așterne negru pe alb, pentru a le putea privi apoi și a pretinde că o fac din afară. Poate că așa voi înțelege lumea mai bine, poate mă voi înțelege pe mine mai bine în raport cu lumea, sau poate voi realiza doar că efortul este inutil. Nu e chiar atât de important. De ce acum și de ce aici? Greu de spus. Acum, pentru că în acest moment mi-am conștientizat această necesitate. Aici, pentru că locul acesta mi-a declanșat-o. Nu este pentru prima oară când îl văd, cu atât mai puțin nu este pentru prima oară când mă văd în fața unor contraste atât de puternice, însă acum s-au întrunit condițiile. Poate pentru că, printr-un concurs favorabil de împrejurări, am nimerit într-o gașcă faină și plimbăreață, poate pentru că zilele acestea am o dispoziție mai analitică.

Polonezii mai discută și pe limba lor. Sunt trei și le vine mai ușor. Când nu ne implică și pe noi, pe turc și pe mine, chiar nu ar avea rost să o țină pe engleză. Nu ne simțim ofensați, când facem glume unii pe seama celorlalți – și o facem destul de des – avem grijă ca cel vizat să înțeleagă de ce se râde de el. Altfel nu-i chiar nostim. Mă rog, câtă vreme ei o dau pe slavă, eu mă uit primprejur. La traversatul străzilor trebuie să fii cu ochii-n patru după mașini, căci traficul din Casablanca e infernal și nu se supune niciunei reguli, însă în rest îmi las privirile să se plimbe liber. Unul din gașcă are un aparat DSLR pe care e tare încântat să-l folosească. Cu atât mai bine pentru mine. Niciodată nu mi-a plăcut să fac poze, ci numai să le arăt. Nu am, deci, nimic de făcut decât să mă holbez și să reflectez…1

Cred că lucrurile care mă impresionează cel mai tare aici nu sunt mizeria sau sărăcia, ci modul în care ele se întrepătrund cu luxul opulent. Aici vezi clădiri într-o stare deplorabilă, ruine care stau să cadă, clădiri meschine cu zdrențe scoase la uscat pe ferestrele lipsite de geamuri, alternând coloșilor lucioși de beton, oțel și sticlă, în care marile corporații își conduc afacerile, sau vilelor impresionante, pline de decorațiuni de-un gust îndoielnic, dar care-și trădează prețul exorbitant. Pe străzile-astea, limuzinele de lux claxonează și se hârșâie în rând cu rablele care te lasă cu gura căscată că încă se țin pe roți. Pe aceleași trotuare pline de praf, gropi și moloz pășesc și papucii rupți ai cerșetorilor, și pantofii lăcuiți ai bogătașilor. Aici granița dintre centru și periferie, dintre cartiere rezidențiale de lux și mahalale, sau dintre zone turistice și industriale este iluzorie. Dacă cineva chiar și-ar dori să o traseze, probabil că harta ar aduce cel mai bine cu fiordurile Scandinaviei. Îți este pur și simplu imposibil să te plimbi doar prin zonele „bune” ale orașului ăstuia. Aici, pe bulevardele largi, cu palmieri, atelierele de reparat motorete te întâmpină cu scurgeri de ulei în plină stradă și fiare ruginite, magazinele de haine de firmă își dispută vitrinele cu zdrențuroșii vânzătorii ambulanți de te-miri-ce-uri, parcurile cu alei pietonale se deschid printre șantiere zgomotoase și mizerabile… Întreg orașul pare un puzzle așezat la întâmplare, a cărui imagine finală nu poate fi cea pe care jocul o propusese, dar care, prin cine știe ce minune, s-a potrivit și așa.

Sărăcie și opulență, lux și subzistență, două lumi care nu au nimic în comun s-au întâlnit și, fără a găsi o cale de mijloc, și-au împărțit în fărâmițe teritoriul și l-au ocupat arbitrar, fără nicio noimă.

???????????????????????????????Și ajung să mă întreb dacă nu cumva e mai bine așa. În definitiv, de ce ar trebui ca societatea să fie neapărat segregată? De ce mintea găsește „apartheid-ul” ca mod mai logic de organizare decât acest haos disonant și pestriț al Casablancăi? O fi doar din dorința – aproape contabilicească – a minții de a grupa lucrurile similare laolaltă? O fi din cauza iluziei ordinii pe care un sistem concentric o creează? Sau să fie doar din dorința de a nu vedea urâtul? Nu cumva – îmi pun întrebarea cu răspuns evident – discrepanțele deranjează doar pentru că nu te lasă să ignori acea componentă pe care ți-ai dori să te faci că nu o știi? Dacă n-ar trebui să o traversezi, dacă nu ți-ar apărea aievea la fiecare colț de stradă, dacă nu ți-ar râde puturos în nas, ai putea ignora mahalaua, n-ai vizita-o niciodată, ai putea pretinde că nu există. Așa însă…

Din când în când, câte o remarcă mă scoate din reverie. Eu mă plimb pe străzile astea împreună cu grupul meu. Suntem aparent veseli. Din când în când, melancolia îl prinde pe câte unul, dar respectivul o alungă de îndată ce este prins în conversație. Noi suntem intruși aici. Mi-o arată detașarea cu care eu însumi privesc cerșetorii. Nu pot fraterniza cu ei. Nu sunt deloc un individ patriot, cu atât mai puțin naționalist, însă,din nu știu ce motiv, pe acești amărâți îi simt departe… foarte departe. Sunt acum aici, în lumea lor, dar sunt doar în trecere. Nu aparțin acestei realități, doar o vizitez.

4În curând voi fi în camera hotelului decent de care, cu voia corporației, mă folosesc. Voi face un duș, îmi voi curăța pantofii de glodul drumului și voi privi de sus, de la geamul meu de la etaj, spectacolul străzii. Și voi fi și mai detașat, până la următoarea plimbare nocturnă printre clădiri luminate feeric, printre gunoaie, limuzine, gherete, hoteluri de lux, motorete vechi… Până data viitoare când mă voi amesteca printre cerșetori, patroni, oameni nevoiași, corporatiști…

Și-mi va veni din nou în minte un citat, de nu mai știu unde, cum că un singur Dumnezeu – sau Allah cum i se spune pe-aici mai cu seamă – veghează peste toți… Ca și mine, și El e străin de lumea aceasta.