Arhitecții speranței

Primul meu roman, apărut în foileton la revista Nautilus

Arhitecții speranței – episodul 8

Episodul 8 al foiletonului, capitolul 8 al romanului.

VIII. Prosperitatea viitorului

1

Cu capul sprijinit între palme, femeia încerca să reflecteze. Fusese o misiune destul de uşoară. Cei doi prosperi oameni de afaceri, amândoi obezi şi trecuţi bine de prima tinereţe, nici nu se mişcaseră de pe locurile în care-i aşezase ea. Capturaseră doar o droaie de instantanee şi filmuleţe folosind echipamentele închiriate de la Agenţie, sperând că ele îi vor ajuta pe inginerii lor proiectanţi să rupă standardele prin inovaţie.Spionaj industrial în viitor, ultima modă în lumea industriaşilor. Cei doi aleseseră să meargă personal şi să inspecteze o linie de producţie a unei fabrici constructoare de autovehicule din anul 3002. Li se explicase că linia putea fi cercetată doar preţ de cincisprezece minute, noaptea, în timp ce era oprită pentru mentenanţă, iar ei acceptaseră bucuroşi, plătind fără să clipească onorariul consistent. Aveau să găsească total inutile imaginile cu linia încapsulată, cu agregatele perfect mascate în carcase netede… toţi păţeau la fel, dar nu se dădeau bătuţi.

Îl puteți citi pe tot aici: Febriarie 2014, Revista Nautilus

Iar mai jos găsiți o posibilă copertă, în viziunea artistului care se recomanda „John Dobro”, maestrul Unei altfel de e-cărți

Mulțam!
COVER

Reclame

Arhitecții speranței – episodul 7

Al 7-lea episod din foileton, al 7-lea capitol din roman.

VII. Arhitecţii

1

 – Trebuie să recunosc, spuse Vincent, de cum se aşezară, că proiectul dumitale este o iniţiativă de primă necesitate.

– Deci îl veţi susţine?

– Fără îndoială! Mai mult decât atât, îl voi convinge şi pe Frank Benoit să-l susţină. Nu costă nimic, deci va fi uşor de convins.

Carl zâmbi. Maestrul Arhitect Frank Benoit provenea din zona financiară a Agenţiei, unde adoptase stilul „cost efficient” de a gândi, stil de care probabil nu avea să se despartă niciodată. „Cât ne costă dacă…” era mereu prima întrebare din partea sa, indiferent ce proiect i se supunea spre aprobare. Din fericire, proiectul lui Carl Ericsson nu implica efort financiar din partea Agenţiei.

Vincent luă o foaie albă de hârtie şi o aşeză lângă cele tipărite ale lui Carl. Cu meticulozitatea caracteristică îşi scoase ochelarii din buzunarul de la piept şi-i aşeză tacticos pe nas. Doar el singur de la baza din Berlin mai folosea acele arhaice obiecte de corecţie a vederii. Ajunseseră a fi considerate piese de muzeu şi foarte rar câte un medic cu înclinaţie spre artizanat mai confecţiona aşa ceva la preţuri prohibitive. Scoase apoi din acelaşi buzunar un stilou laser şi-l aşeză peste foaia albă.

Îl puteți citi integral aici: Ianuarie 2014, Revista Nautilus

COVER

Arhitecții speranței – episodul 6

Episodul 6 din foileton, capitolul 6 din roman.

VI. Enola Gay

1

Un lucru foarte ciudat se întâmpla uneori, foarte rar ce-i drept, cu unii turişti: Câteodată, unul sau mai mulţi, sufereau pierderi totale și ireversibile de memorie, trezindu-se total dezorientați și fără nici o amintire despre ei înșiși. Se întâmpla doar cu cei care nu respectau bariera roşie a buzunarului, sau încercau să mute diverse obiecte din loc, eludând vigilenţa ghizilor. Sigur, ghidul făcea tot ce putea pentru a împiedica un asemenea incident, dar nu totdeauna reuşea. Acţiona centura de siguranţă la câteva fracţiuni de secundă după violare… şi bietul turist se alegea cu creierul netezit. Era un risc asumat, contractele de prestări servicii ale Agenţiei stipulându-l foarte clar în cazul nerespectării în fiecare moment a instrucţiunilor ghizilor şi deci Agenţia nu fusese niciodată trasă legal la răspundere pentru aceste incidente. Fuseseră chiar câteva cazuri în care unii angajaţi avuseseră această soartă, însă şi atunci Agenţia fusese legal la adăpost. Numai o nerespectare deliberată sau accidentală a principiului minimei distorsiuni putea cauza amnezia totală, nicicând un asemenea regretabil fenomen neapărând în cazul cuiva care respectase regulile, fie el angajat sau turist. Aşa stând lucrurile, Agenţia nu se simţise obligată să facă publice cauzele sau mecanismul prin care cineva putea suferi pierderi de memorie în urma călătoriei în timp, întreaga poveste rămânând scăldată în mister.

Îl puteți citi în întregime aici: Decembrie 2012, Revista Nautilus

COVER

Arhitecții speranței – Episodul 5

Episodul 5 din foileton, capitolul 5 din roman.

V. După 373 de ani

1

– Încă o dată, ce anume cauţi? Că eu tot nu pricep.

Greg nici nu se întoarse. Părea absorbit cu totul de ecranul mic al terminalului mega-computerului de la Muzeul Memorial al Păcii din Hiroshima. Ca angajat al Agenţiei, avea în mod special acces nerestricţionat la toate bazele de date ale muzeelor de istorie şi, în general, ale oricăror instituţii care se ocupau cu studierea evenimentelor istorice. Însă cu toate privilegiile sale speciale, cu toate programele super performante de recunoaştere şi reconstituire a trăsăturilor feţelor, ecranul se încăpăţâna să afişeze „Zero rezultate găsite”. Poza celei perfecte nu se potrivea cu nimic din ceea ce conţinea baza de date. Bineînţeles, fotografiile păstrate din acea perioadă erau puţine şi neclare şi deci computerul putea să se înşele… Poate că o avea pe cea perfectă în evidenţele sale, doar că nu o putea asocia cu imaginea de foarte înaltă claritate a lui Greg. Crezuse că venind personal aici, căutarea avea să fie mai fructuoasă decât cele pe care le făcuse deja prin reţeaua Agenţiei, din Berlin. Cu siguranţă nu avea să găsească nimic în plus interogând acest terminal, faţă de ceea ce găsise deja şi anume: Zero rezultate. Căutase în fel şi chip, întâi în lista victimelor bombardamentului atomic, apoi în lista persoanelor dispărute, în lista totală a persoanelor care muriseră în război… evidenţele erau, fără doar şi poate, incomplete, dezlânate, făcute doar de dragul statisticilor. Serveau ca singur scop: identificării ordinului de mărime al numărului victimelor. Doar puterea lui zece… şi nişte liste întocmite în grabă, care să o susţină. Căutase chiar şi în listele evidenţei populaţiei, însă cu la fel de puţin succes. Căutase apoi în listele tuturor instituţiilor de învăţământ din imperiu de la data respectivă, aproximând grosier vârsta celei perfecte între douăzeci şi treizeci de ani şi selectând toate promoţiile aferente… tot nimic. Dacă ar fi avut un nume, poate i-ar fi fost mai uşor, dar el avea doar o poză. Într-un târziu, îşi abandonă căutările şi închise terminalul. Nu găsise absolut nimic şi asta îl bucura. „Aşadar, nu a însemnat nimic, absolut nimic, pentru nenorocita de istorie. Bun, pentru mine înseamnă!”

– Ce spuneai, Carl?

Mai departe puteți citi aici: Noiembrie 2013, Revista Nautilus

Iar mai jos aveți o reprezentare grafică a ceea ce am numit: „Pâlnia viitorului”, pentru o mai bună înțelegere a funcției timpului:

TimeEq_3

 

COVER

Arhitecții speranței – episodul 4

Episodul 4 din foileton, capitolulele 3 și 4 din roman.

III. Paradox

1

Era aproape trei dimineaţa şi Greg tot nu putea să adoarmă. Renunţase să mai stea în pat cu ochii pironiţi în tavan şi mersese întâi în micuţa sa cameră de antrenament, unde executase câteva exerciţii taolu. De obicei asta îl relaxa, fiind şi un remediu perfect contra insomniei sau a mahmurelii, însă în acea noapte nu funcţionase. Mersese apoi în camera de zi şi începuse să se joace cu o minge magnetică. Ochii i se reglaseră şi o putea urmări chiar şi pe întuneric. O arunca într-o direcţie oarecare privind-o apoi cum ricoşează din diferitele obiecte pe care le întâlnea în cale, fără a-şi pierde nimic din viteză, până când, după un timp mai lung sau mai scurt, ajungea suficient de aproape de el pentru a o prinde întinzându-şi doar mâna. Apoi o arunca iar. Dacă nu ar prinde-o, mingea ar zbura şi ar ricoşa, teoretic, la nesfârşit prin cameră. Practic, doar până la epuizarea energiei din acumulator. Nu era afectată de gravitaţie şi nu provoca stricăciuni obiectelor din care ricoşa. Nu le atingea. Senzorii săi observau suprafeţele de care se apropia şi, la mai puţin de un milimetru de impact, îşi schimba direcţia, după regula unghiului de reflexie egal cu cel de incidenţă. O jucărie ingenioasă. Într-un fel, lui Greg i se părea că se comporta exact ca Agenţia: călătorea, observa, dar nu interacţiona cu nimic… Ciudat că găsise similitudinea tocmai în acel moment. Cum de nu se gândise niciodată prin perspectivă umană la călătoria în timp? Cum de niciodată până atunci nu i se păruse futil tot ceea ce făcea Agenţia? Dimpotrivă, până cu o zi în urmă, toate principiile şi regulile după care se ghida călătoria în timp i se păruseră perfect valide. Însă ieri o descoperise pe ea… apoi realizase că o privise în ultimele minute ale vieţii ei, înainte de o moarte cumplită. Asta era oare? Oare tragedia personală a un singur om… a unei singure femei minunate, desăvârşite, perfecte… dar a unei singure persoane, putea să-i fi zdruncinat din temelii modul de gândire? Evident da! Și, evident, deoarece se simţea copleșitor de atras de ea.

Îl puteți citi integral aici: Octombrie 2013, Revista Nautilus

COVER