Arhitecții speranței

Primul meu roman, apărut în foileton la revista Nautilus

Arhitecții speranței – episodul 13

Gata, romanul a ajuns la final. Ultimul episod, al XIII-lea, pentru cina a avut răbdare până acum:

Epilog (Renașterea)

1

Gregory se aşeză încet în fotoliu şi-şi aşeză tacticos coroniţa interfeţei non-senzoriale pe cap. Ziua de lucru avea să se termine curând, iar el nu mai avea decât să completeze câteva formulare. Treabă uşoară având în vedere că, prin această interfaţă, trebuia doar să-şi ordoneze ideile şi acestea se aşezau de la sine pe „hârtie”, în faţa ochilor minţii sale. Fusese reintegrat, sau cel puţin aşa i se spusese. N-au vrut să-i spună cu ce se ocupase înainte, nici lui, nici celorlalţi. Nu-i era foarte clar cu ce se ocupa Agenţia.

În întregime, aici: Iulie 2014, Revista Nautilus

COVER

Anunțuri

Arhitecții speranței – episodul 12

Sfârșitul e aproape! Pentru cine mai are răbdare, penultimul episod al foiletonului, ultimul capitol al romanului:

XII. Deviaţia

1

Din albia secată a Senei, Vincent Alvers privea absent către imensa ruginitură care fusese cândva măreţul turn Eiffel. Decapitat şi sprijinindu-se strâmb, doar pe trei picioare, colosul de metal se arăta ameninţător, împungând spre cer cu barele sale contorsionate şi mâncate de rugină. Pământul crăpat era acoperit de un strat de praf, pe care curenţii violenţi de aer îl purtau în vârtejuri vijelioase, sus, tot mai sus… Nici vegetaţie, nici nori, nici umiditate. Un soare arzător pârjolea pământul, cu razele sale neîmblânzite, căci nu mai exista strat de ozon.

Bătrânul nu simţea nici disconfortul termic, nici vântul uscat ce biciuia cu grăunţii de nisip şi praf care ar fi putut sfredeli carnea de pe os, nici radiaţiile ucigaşe şi nici atmosfera toxică plină de amoniac.

Mai departe, aici: Iunie 2014, Revista Nautilus

COVER

Arhitecții speranței – episodul 11

Pentru cine mai are răbdare, episodul 11 din foileton, adică al unsprezecelea capitol al romanului. Ne apropiem cu pași mari de finalul final al poveștii.

XI. Un alt tărâm, un alt nivel

1

Într-un fel sau altul, era cu ea. Într-un timp ciudat, de fapt în două timpuri diferite, într-o intersecţie de sisteme, erau împreună. Pe un alt tărâm, la un alt nivel al existenței. „Oare ştiau asta Arhitecţii? Despre acest pericol dorise Carl să mă pună în gardă? Dacă da, atunci se înşelase. Şi dacă aș fi ştiut ce se va fi întâmplat, tot aș fi făcut-o!” Nu se putea despărți de ea. Nu putea să se plimbe decât câţiva paşi într-o parte şi-n alta… nu avea putere să o piardă din ochi… Minute trecură. Şi încremenirea rămânea. Stop-cadrul omniprezent cuprinsese întreaga fiinţă, lăsându-l liber doar pe el. Sau timpul său fusese întemniţat într-un pliu, într-un instantaneu al timpului universal… Linişte…

Capitolul integral aici: Mai 2014, revista Nautilus

 COVER

Arhitecții speranței – episodul 10

Episodul 10 din foileton, capitolul X din roman. Primul posibil sfârșit al poveștii.

X. Ultima călătorie

1

Carl citi scrisoarea lui Vincent către Gregory, apoi privi înregistrările camerelor de supraveghere şi legănă din cap contrariat. Prietenul său era cu nervii la pământ! Avea nevoie de ajutor şi asta cât mai repede, până nu se hotăra să facă o tâmpenie cu adevărat mare. Îi era ciudă pe sine că-l lăsase să ajungă în acest hal. Acum că între el şi Jess lucrurile erau mai bune decât oricând, îşi putea îndrepta puţin atenţia şi spre alţii… iar Greg era primul pe listă. În ce depresie îl lăsase să ajungă! Să se ia la bătaie pe stradă… bietul Greg!

– Dacă insişti, spuse Vincent, nu am nimic împotrivă! E prietenul tău, îl cunoşti mai bine decât oricine.

– Da, insist, răspunse Carl, chiar insist! Şi insist şi să anulaţi suspendarea interviului!

Integral aici: Aprilie 2014, Revista Nautilus

COVER

Arhitecții speranței – episodul 9

Foiletonul ajuns la al 9-lea episod, romanul ajuns ca capitolul 9.

IX. Infinitul posibilităţilor

1

Când interfonul sună, Carl nu îndrăzni să răspundă. Nu mai avea curajul. Nu mai suporta dezamăgirea… care venea de fiecare dată când nu era ea. Stătea doar pe canapea şi aştepta… aştepta să… nu ştia exact ce aştepta. Încă un bâzâit. Carl tot nu se mişcă. Nici nu mai îndrăznea să se gândească… că poate… poate era totuşi… Nu, gândul cauza mult prea multă durere. Nu era ea, sigur nu era… şi atunci, nu-l interesa…

Şi interfonul continua să sune. Oricine ar fi fost, era insistent! „lasă-l să se plictisească şi să plece!” Şi într-un târziu, zbârnâitul încetă… „Bine!”

Mai departe, aici: Martie 2014, Revista Nautilus

COVER