Bolovanul

Locuiesc în zona medievală a orașului. Așa-mi place să-i zic. De fapt, nu, nu-mi place deloc, dar asta e. Strada pe care am ajuns să-mi fac casa e cuprinsă într-o peninsulă de sălbăticie de la periferie. De parcă clătita orașului ar fi dat peste o arsură lipită de fundul tigăii și nu s-a putut întinde frumos. A rămas așa, un petic de câmp, cu câteva case răzlețe, și mai multe clădiri abandonate, între cartiere compacte mai vechi sau mai noi. Fără utilități, fără lumină pe stradă, legat de restul omenirii civilizate printr-un drum de țară desfundat, în care te înnoroiezi de câte ori plouă și pe care iarna nu-l curăță nimeni de zăpadă.

Multe dintre astea sunt, pare-se, pe cale să se termine, pentru că, dinspre sud, cartierul a început de vreo doi ani să avanseze în ritm susținut, însă, până să apuc să mă bucur de vreun beneficiu, trebuie să suport și un șantier în apropiere, cu tot zgomotul și praful lui, plus traficul care înrăutățește și mai mult amărâtul acela de drum. Ca să nu mai vorbesc de afluxul de asiatici, mici, guralivi și cenușii, ascunși sub pălării largi și cu baticuri peste nas. Dar, cel puțin, de când au început să miște construcțiile, nu prea mai mișună toți dubioșii, că șantierul e păzit.

Sau cel puțin așa credeam.

…

Povestea întreagă, aici: Optmotive, decembrie 2020