La ultima licărire de lumină peste vale, priveliștea apăru pictată cu trăsături groase și apăsate de pensulă, în culorile de bază: roșu, galben, albastru. Peisajul, văzut prin perdele tremurânde de aer fierbinte de deșert, se topea și scânteia. Razele soarelui la apus cădeau pe rafturile de gresie care întrupau mormintele regilor din vechime, regi dormind pe catafalcurile lor de piatră, în sălile frescelor șterse. Mâinile lor găsiseră pacea de eoni întregi, aceiași eoni care lustruiseră calcarul. Egiptul visa în timp ce vântul îi acoperea picioarele cu nisip. Uneori, deasupra suprafeței apărea o statuie de alabastru spartă – o strălucire albă în roșeața nisipului, o unduire ca de salcie a unui mădular de piatră.
O cărare cobora printre rândurile de locuri de veci în adâncurile văii, ducând la vechiul drum al faraonilor, demult abandonat. Dacă l-ai urma, ai ajunge la Edfu, apoi în Aswan, unde sunt coloșii roși de timp, unde apele Nilului se revarsă peste bolovani și insule stâncoase în șuvoaiele primei cataracte. Acolo, statuile de piatră ale santinelelor de pe mal se ridică din râu, tăcute, în norul care învăluie locul și ascunde cerul.
…
Mai multe, aici: Galaxia42, aprilie 2020
alexandru lamba 