Cei doi DAM

O regulă nescrisă, dar funcțională, stipulează clar că atunci când cauți ceva anume, găsești cu totul altceva, ce-ai căutat altă dată de-ai căpiat. Iată că acum, căutând prin e-mailuri diferite chestii, dau peste acest mesaj, pe care l-am trimis acum vreo șase ani către colegii de birou. Pe-atunci eram în delegație în Arabia și n-aveam blog. Acum am blog, dar nu sunt în delegație. Totuși, mă gândesc că se potrivește numai bine în rubrica „Impresii de prin lume”, chit că impresiile sunt vechi, căci am cam neglijat această biată rubrică.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Și-acel mesaj începea cam așa:

 

Salutări!

E miercuri, e seară, mâine voi fi în weekend! Din diferite motive, până acum nu mi-am găsit răgaz să stau jos, relaxat, și să pun pe hârtie starea națiunii (în ceea ce mă privește), dar am să încerc acuma să vă povestesc peripețiile mele, așa cum s-au petrecut ele, de când v-am părăsit și până-n acest minunat moment, distorsionate doar de prisma pervertită a propriilor mele percepții. Fie-mi memoria limpede și mâna sigură, iar firul cuvintelor clar și limpede.

 

Drumul

Începe-voi, așadar, înainte de început, caci povestea arabă prinde ființă încă dinaintea sosirii mele în

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

această enigmatică și minunată țară, chiar dinaintea despărțirii de patria mumă, de care, încă de pe-acum, mă încearcă un dor nemărginit. Nu vă voi răpi din timp pentru a vă povesti pas cu pas cum se făcu de ajunsei eu în cursa TAROM/KLM, de glorioasă amintire, care trebuia să mă ducă la Amsterdam, ci vă voi spune doar că, așteptând până când ușile au fost închise și pasagerii cu toții așezați și cu centurile cuplate, pilotul a anunțat pe un ton placid și impersonal: „Ne pare rău, din cauza unor exerciții militare aeroportul se va închide temporar. Acest zbor se amână cu doua ore, vă rog să părăsiți aeronava!”.

Ce a urmat, probabil, vă imaginați… Babilonie!

Cu un spirit practic demn de ascuțimea minții celui mai luminat geniu, cei responsabili cu securitatea aeroportului ne-au pus să trecem din nou printr-un filtru, ca să ajungem înapoi în terminal… Cu ce scop? „Pentru că așa e regulamentul…”. Fie primit!

Iar când ne-am văzut cu toții în terminal, a început o negociere de tip bursă sălbatică, pe care o putem rezuma la:

„Băi, nesimțitule, da’ cu legătura mea ce se întâmplă?”

„Stai, domn’le, că o să vorbim cu toți în parte, să vedem care mai prindeți, care vă reprogramăm…” (Sper că am citat corect.)

Spre surprinderea reciprocă, am găsit doi compatrioți care mergeau, ca și mine, în Dammam și-am făcut front comun. Cum noi eram din ăia care: „Mai prinde, da’ la limită.”, ne-am îmbarcat încrezători – încrezători mai mult ei, eu unul… mai degrabă rezervat – în avion… care, evident, a pleacat după vreo trei ore. Nu una, nu două.

N-am fost, deci, deloc surprinși când am ajuns la Amsterdam și-am aflat că pierdusem legătura. Am mers dară voioși la un birou KLM, am explicat, am fost trimiși la un automat, i-am explicat și ăluia, iar el, automatul – cu bun simt de altfel –, ne-a dat alte boarding pass-uri… Pentru a doua zi, aceeași oră.

Deci am mers iarăși la operatorul uman, ca să cerem, conform drepturilor călătorului, cazare. Însă acel operator, deși o femeie foarte binevoitoare fiind, ne-a spus cu mare fler să „piss off!” că zborul era TAROM, nu KLM! Cu greu m-am abținut să înjur, mulțumindu-mă doar să-i spun că zborul fusese KLM, operat doar de TAROM, și că nu mă interesează pe mine ce operator au ales ei. Nici ea nu s-a lăsat mai prejos și mi-a spus că oricum nu era vina KLM că aeroportul Otopeni fusese închis și că, în consecință, să mă adresez aeroportului!

Iar eu mă gândeam: „Nu mai bine să mă adresez armatei? Că doar armata blocase aeroportul, cu exercițiul lor tâmpit…”

În fine, printr-o mare minune nu mi-a sărit nici de data asta muștarul, dar i-am spus cu tot respectul că nu mai am ce discuta cu ea, ci vreau să vorbesc cu un supervisor, iar soluția i-a convenit de minune, căci sângele avea să se spele foarte frumos de pe mâinile ei.

Am ajuns noi și la acel supervisor, iar acolo, ce surpriză!, alți compatrioți, cu alte destinații finale (dar ajunși aici în circumstanțe similare), organizaseră un cor al plângerilor pe mai multe voci. „Ca la noi” m-am gândit eu… doar că nu era chiar „la noi”!

Scurtând povestea, după alte plimbări pe la ghișee, am obținut bilete de cazare in Amsterdam și-am ajuns la un hotel absolut decent, cu cină și mic dejun incluse. Deci se putea! Însă… nu fără o mică testare a nervilor. „Ca la noi, așa și peste tot!”

 

Halta

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Soarta mi l-a scos în cale pe Istvan. Mare om, din toate punctele de vedere. Istvan a zis: „Măi, hai să vedem orașul!” Am acceptat…

Extraordinar oraș. Extraordinari oameni. Zâmbete (unele fumate, ce-i drept), ca nicăieri. Totul aducea a party de campus universitar. Absolut superb. Canalele, magazinele, terasele în aer liber, clădirile, totul. Oameni veseli, oameni care cântau pe stradă…

Și da, pentru cei curioși, am fost și acolo… Și da, pentru cei sceptici, e exact așa cum se zice că ar fi. Chiar mai mult de atât…

Însă o jumătate de zi trece repede… și iată-ne în tramvaiul care ne ducea înapoi la hotel, demoralizați total. Istvan mergea la munca in America, pe un vas. Eu… să nu mai menționez. Dar așa am înțeles, prin puterea exemplului, caracterul dual-ilar al vieții, materializat in cei doi „DAM“: AmsterDAM, program de voie, 1 zi; DAMmam, implementare de softache, patrușcinci de zile.

QED!

 

Sosirea

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Zborul de la Amsterdam la Dammam a fost lung, dar au existat console interactive și ecrane personale, așa că am văzut trei filme până la destinație. Un zbor plăcut. In avion a trebuit să completez un formular de emigrare, pe care scria cu roșu, ca titlu: „Death for drug dealers!”. Încurajator, nu? Și mai încurajator a fost momentul în care, după vreo cincizeci de minute de stat la rând la ghișeul de verificare a pașapoartelor, mi s-au luat amprente și am fost fotografiat. Am aflat mai târziu că am avut noroc, căci nu fuseseră și alte zboruri înaintea noastră. Alții stătuseră patru ore…

Și astfel, cu moralul până-n cer, am intrat eu în minunata Arabie.

 

Hotelul

De cum l-am văzut mi-am dat seama că tot ce scriseseră oamenii în review-uri era adevărat. Hotelul era în renovare de ani buni, însă doar teoretic. Practic, are două etaje de 4 stele, restul – la stadiu de tencuit pe coridor. Camera mea e la un etaj neterminat și, în mod sigur, nu a

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

fost renovată de foarte mult timp. Are un mobilier din lemn masiv, apăsător, de stil „grandma”, si un aparat de aer condiționat care huruie, dar își face treaba. Noaptea nu pot să dorm cu el pornit, așa că sufăr de cald. La 3.30, un ciudat de la moscheea vecină începe să strige printr-un sistem audio care ar face orice formație de metal invidioasă, că e ora de rugăciune. Prima noapte i-am ascultat toată poezia… acum m-am mai obișnuit și adorm la loc pe la versul trei sau patru.

Însă hotelului tot îi dau 10+! Are piscină, la care am acces oricând nu e închiriata de vreun grup, în limita programului – dimineața femeile, seara bărbații – care mă avantajează. Plus că are internet gratis! Unde mai pui că la TV am CNN, Animal Planet și alte câteva programe în engleză. Să le dea Allah multă sănătate! Li se iartă, deci, că apa de la wc e temperamentală și că nu exista decât apa caldă sau fierbinte la duș.

 

Clima

Se rezuma la sfatul pe care mi l-a dat Waseem: „Când ieși din clădire, stai câteva zeci de secunde în

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

cadrul ușii, abia apoi pășește afară.” Are dreptate într-o oarecare măsura. Afară sunt 46 de grade în fiecare zi (uneori peste 50), iar noaptea vreo 34. Problema mea e că în orice încăpere, la fabrică sau în hotel, aerul condiționat e forjat la maxim. Trecerea de la 46 la 21 de grade, plus vântul de rigoare, mi se pare mult mai rea decât cea de la 21 la 46… nu pricep cum de nu e nimeni răcit.

Dacă aerul e uscat, e suportabil afara… dar sunt moment – ca în seara asta – când simți că mori de cald la 35 de grade, căci umiditatea crește foarte mult. Nu pricep mecanismul… și nimeni, se pare, nu-l pricepe.

 

Treaba

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

No comment. Mai bine vorbesc despre colegi. Sunt de trei tipuri: indieni, pakistanezi și filipinezi. Toți de treabă, în principiu. Mai sunt și africani rătăciți, sau chiar câte un arab, dar foarte rar.

La cantina firmei mâncăm de pe ziare, fără tacâmuri. Se ia cu lipia direct din cutia în care vine mâncarea. Pitoresc, asta îmi place. Din păcate, Waseem insistă să mergem în alte părți, motivând că e mâncarea mai bună… Dar eu prefer mâncatul la firma, că e veselie la prânz – care se ține într-o sală de conferințe multifuncționala. Nu pricep eu ce zic omuleții ăia, dar se hlizesc întruna și bat palmele între ei. Le bat și cu mine, de ce nu?

Agentul de pază aduce ceaiul de trei–patru ori pe zi. Cafea nu prea se bea. Au un ceai bun tare, în care se pune lapte și se servește cu biscuiți local brand, proaspăt palmați de pe linia de producție.

Ca să ajung în sala în care sunt eu cantonat, trebuie să trec prin secția de ambalare. Deja am văzut packing line-ul. As putea chiar sa-I determin ratele de producție din propria estimare.

 

Viața de zi cu zi

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Ciudată. Nu atât cât să te facă să te simți rău, ci doar în plus. Nu e locul meu aici, asta e clar. Au super-marketuri, pizzerii, fast-food-uri – unele chiar care rețin o nota de autenticitate. Am mâncat o pizza cu diferite ierburi, extrem de bună. Am apucat să mă plimb un pic prin jurul hotelului. Seara, când încă e nădușeală, dar măcar nu te bate soarele în cap. Hotelul e în cartierul pakistanez. E plin de ciudați. Nu te fac să te simți în nesiguranță, că-n Arabia nu-i dă nimănui mâna să facă porcării, ci doar in plus.

La fiecare pas dai de pinguini-ninja și de moschei. Cu pinguinii e delicată treaba. E bine sa-i eviți… moscheile nu le poți evita. La orele de rugăciune, nu există loc in oraș unde să nu se audă tare măcar una din ele și încă vreo două mai încet. Și sunt vreo cinci rugăciuni din astea pe zi. Când începe chemarea, se închide tot orașul: magazinele, restaurantele, super-market-urile. După ce se termină rugăciunea, se redeschid. Așa e la ei, respectele mele. Ei sunt la ei acasă, eu sunt în plus…

 

Eu sunt in plus!

Dacă se termina acum, sau măcar peste încă o săptămână, aș fi marcat o experiență interesantă în economia vieții. Însă mai am de stat încă cinci săptămâni, cel puțin…

Și mă tot gândesc cum anume am făcut de am ajuns aici, și mă tot gândesc că sunt în plus, că nu-i locul meu aici, și mă tot gândesc la cei doi DAM… și mă tot gândesc că mai bine nu mă mai gândesc la nimic…

 

Să ne vedem cu bine!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s