Cele două lumi ale Casablancăi

Nu mi-am dorit niciodată ca această pagină să se transforme într-un blog, nu-mi doresc nici acum, însă simt nevoia de a-mi pune ordine în idei, de a le așterne negru pe alb, pentru a le putea privi apoi și a pretinde că o fac din afară. Poate că așa voi înțelege lumea mai bine, poate mă voi înțelege pe mine mai bine în raport cu lumea, sau poate voi realiza doar că efortul este inutil. Nu e chiar atât de important. De ce acum și de ce aici? Greu de spus. Acum, pentru că în acest moment mi-am conștientizat această necesitate. Aici, pentru că locul acesta mi-a declanșat-o. Nu este pentru prima oară când îl văd, cu atât mai puțin nu este pentru prima oară când mă văd în fața unor contraste atât de puternice, însă acum s-au întrunit condițiile. Poate pentru că, printr-un concurs favorabil de împrejurări, am nimerit într-o gașcă faină și plimbăreață, poate pentru că zilele acestea am o dispoziție mai analitică.

Polonezii mai discută și pe limba lor. Sunt trei și le vine mai ușor. Când nu ne implică și pe noi, pe turc și pe mine, chiar nu ar avea rost să o țină pe engleză. Nu ne simțim ofensați, când facem glume unii pe seama celorlalți – și o facem destul de des – avem grijă ca cel vizat să înțeleagă de ce se râde de el. Altfel nu-i chiar nostim. Mă rog, câtă vreme ei o dau pe slavă, eu mă uit primprejur. La traversatul străzilor trebuie să fii cu ochii-n patru după mașini, căci traficul din Casablanca e infernal și nu se supune niciunei reguli, însă în rest îmi las privirile să se plimbe liber. Unul din gașcă are un aparat DSLR pe care e tare încântat să-l folosească. Cu atât mai bine pentru mine. Niciodată nu mi-a plăcut să fac poze, ci numai să le arăt. Nu am, deci, nimic de făcut decât să mă holbez și să reflectez…

Cred că lucrurile care mă impresionează cel mai tare aici nu sunt mizeria sau sărăcia, ci modul în care ele se întrepătrund cu luxul opulent. Aici vezi clădiri într-o stare deplorabilă, ruine care stau să cadă, clădiri meschine cu zdrențe scoase la uscat pe ferestrele lipsite de geamuri, alternând coloșilor lucioși de beton, oțel și sticlă, în care marile corporații își conduc afacerile, sau vilelor impresionante, pline de decorațiuni de-un gust îndoielnic, dar care-și trădează prețul exorbitant. Pe străzile-astea, limuzinele de lux claxonează și se hârșâie în rând cu rablele care te lasă cu gura căscată că încă se țin pe roți. Pe aceleași trotuare pline de praf, gropi și moloz pășesc și papucii rupți ai cerșetorilor, și pantofii lăcuiți ai bogătașilor. Aici granița dintre centru și periferie, dintre cartiere rezidențiale de lux și mahalale, sau dintre zone turistice și industriale este iluzorie. Dacă cineva chiar și-ar dori să o traseze, probabil că harta ar aduce cel mai bine cu fiordurile Scandinaviei. Îți este pur și simplu imposibil să te plimbi doar prin zonele „bune” ale orașului ăstuia. Aici, pe bulevardele largi, cu palmieri, atelierele de reparat motorete te întâmpină cu scurgeri de ulei în plină stradă și fiare ruginite, magazinele de haine de firmă își dispută vitrinele cu zdrențuroșii vânzătorii ambulanți de te-miri-ce-uri, parcurile cu alei pietonale se deschid printre șantiere zgomotoase și mizerabile… Întreg orașul pare un puzzle așezat la întâmplare, a cărui imagine finală nu poate fi cea pe care jocul o propusese, dar care, prin cine știe ce minune, s-a potrivit și așa.

Sărăcie și opulență, lux și subzistență, două lumi care nu au nimic în comun s-au întâlnit și, fără a găsi o cale de mijloc, și-au împărțit în fărâmițe teritoriul și l-au ocupat arbitrar, fără nicio noimă.

Și ajung să mă întreb dacă nu cumva e mai bine așa. În definitiv, de ce ar trebui ca societatea să fie neapărat segregată? De ce mintea găsește „apartheid-ul” ca mod mai logic de organizare decât acest haos disonant și pestriț al Casablancăi? O fi doar din dorința – aproape contabilicească – a minții de a grupa lucrurile similare laolaltă? O fi din cauza iluziei ordinii pe care un sistem concentric o creează? Sau să fie doar din dorința de a nu vedea urâtul? Nu cumva – îmi pun întrebarea cu răspuns evident – discrepanțele deranjează doar pentru că nu te lasă să ignori acea componentă pe care ți-ai dori să te faci că nu o știi? Dacă n-ar trebui să o traversezi, dacă nu ți-ar apărea aievea la fiecare colț de stradă, dacă nu ți-ar râde puturos în nas, ai putea ignora mahalaua, n-ai vizita-o niciodată, ai putea pretinde că nu există. Așa însă…

Din când în când, câte o remarcă mă scoate din reverie. Eu mă plimb pe străzile astea împreună cu grupul meu. Suntem aparent veseli. Din când în când, melancolia îl prinde pe câte unul, dar respectivul o alungă de îndată ce este prins în conversație. Noi suntem intruși aici. Mi-o arată detașarea cu care eu însumi privesc cerșetorii. Nu pot fraterniza cu ei. Nu sunt deloc un individ patriot, cu atât mai puțin naționalist, însă,din nu știu ce motiv, pe acești amărâți îi simt departe… foarte departe. Sunt acum aici, în lumea lor, dar sunt doar în trecere. Nu aparțin acestei realități, doar o vizitez.

În curând voi fi în camera hotelului decent de care, cu voia corporației, mă folosesc. Voi face un duș, îmi voi curăța pantofii de glodul drumului și voi privi de sus, de la geamul meu de la etaj, spectacolul străzii. Și voi fi și mai detașat, până la următoarea plimbare nocturnă printre clădiri luminate feeric, printre gunoaie, limuzine, gherete, hoteluri de lux, motorete vechi… Până data viitoare când mă voi amesteca printre cerșetori, patroni, oameni nevoiași, corporatiști…

Și-mi va veni din nou în minte un citat, de nu mai știu unde, cum că un singur Dumnezeu – sau Allah cum i se spune pe-aici mai cu seamă – veghează peste toți… Ca și mine, și El e străin de lumea aceasta.