Am pus față în față două dintre seriile mele preferate. Nu știu exact de ce… mi s-a părut amuzant.
Dune și fundația, două feșe ale aceleiași monede
Ridicol! veţi spune, probabil, citind acest titlu. Să fim serioşi, nici măcar nu sunt asemănătoare, darămite…Şi, pe bună seamă, aţi avea dreptate. Nu seamănă deloc. Dar, dacă mă gândesc bine, nici capul nu seamănă cu pajura. Şi nici nu au nevoie să semene pentru a sta spate în spate pe acelaşi disc metalic.
Dar lăsând metaforele deoparte, să încercăm o scurtă incursiune simultană în universurile paralele ale celor două serii. Încercând să nu stricăm lectura eventualilor cititori care încă nu le-au parcurs, prin dezvăluirea prea multor detalii, să începem cu o privire de ansamblu, de la un parsec distanţă, asupra ideii care stă la baza ambelor desfăşurări, pentru că, în final, este aceeaşi idee. Aşa cum îi stă bine scriitorului de S.F. în general, exemplele în acest sens fiind nenumărate, Frank Herbert şi Isaac Asimov nu se apleacă asupra chestiunilor mărunte, ci, privind omenirea în ansamblul ei, atacă direct problema care precede tuturor celorlalte: dăinuirea. Nu cred că greşesc prea mult spunând că, enunţată pe de-o parte ca „Planul lui Seldon”, iar pe de altă parte ca „Poteca de aur a tiranului”, miza ambelor desfăşurări este însăşi supravieţuirea rasei umane, în faţa căreia toate celelalte considerente pălesc. Acest unic şi inamovibil deziderat eclipsează interesele personale, supraoamenii aleşi devenind benevol sclavii lui, punându-şi întreaga forţă, inteligenţă şi voinţă în slujba sa şi acceptând damnarea ca inevitabila răsplată a eforturilor lor.
…
Puteți citi analiza integrală aici: Decembrie 2013, Gazeta S.F.
alexandru lamba 