Arhitecții speranței – episodul 1

Primul episod al primului meu roman publicat in foileton la revista Nautilus

În acest episod, Prologul și o parte a capitolului „Nulla”.

Arhitecții speranței

Prolog

O voi vedea, voi fi acolo cu ea, voi respira acelaşi aer cu ea şi o voi privi din spate, fără ca ea să ştie… numai o singură dată…. Apoi trebuie să o las să piară. Orice alt gest ar avea repercusiuni inimaginabile pentru univers.

Şi dacă repercusiunile vot fi fost devastatoare, naiba să-l ia de univers! Dacă este atât de fragil încât acţiunea unui nebun să-l poată distruge, atunci şi-o merita!

Însă chiar ignorând repercusiunile, o acţiune în acest moment este sortită eşecului. O acţiune ulterioară este imposibilă, datorită pierderii motivaţiei.

Sentimentul cumplit al neputinţei… mult mai apăsător decât cel al incertitudinii sau al temerii de consecinţe, căci nu mai lasă loc nici ultimei urme de speranţă.

Speranţă e doar în infinitul posibilităţilor.

Nulla

1

Un tavan imaculat îşi făcea apariţia încet, conturându-se întâi ca prin ceaţă, apoi tot mai clar, până când liniile subţiri ca nişte fire de aţă ale aerisirii se arătară explicit ochilor. Pleoapele îşi slăbiră treptat presiunea, lăsând privirea să zburde de colo-colo în voie. Lumina difuză pătrundea prin fereastra cromatizatoare din spatele unei perdele holografice, căpătând o nuanţă gălbuie, caldă, în care întreaga încăpere era scufundată. Lângă fereastră, un mic birou străjuit de un scaun ergonomic pe care stătea un manechin, aştepta încărcat de diferite aparate mărunte. În stânga, două uşi glisante din spatele unor oglinzi cu reflexie reglabilă mascau intrarea, cel mai probabil, a unui dulap. Pe peretele opus, o uşă întredeschisă lăsa să pătrundă sunetele unor voci nedesluşite… într-un colţ, un raft îngust adăpostea mai multe discuri, într-o aparentă ordine, iar alături, pe perete, un ecran de cam un metru pătrat afişa succesiv peisaje plăcute, sunetele asociate acestora auzindu-se în surdină, ca de nicăieri.

Însă durerea de cap persista. Nu acută, dar sâcâitoare. Cu un efort, bărbatul se ridică în capul oaselor şi privi iscoditor în jur. Puţina mobilă din cameră era fără doar şi poate, de lux. Chiar şi canapeaua pe care încerca să o părăsească era îmbrăcată într-un material special conceput pentru a se adapta perfect la temperatura şi forma corpului uman, pentru a preveni orice urmă de disconfort sau transpiraţie. Cu încă o sforţare se ridică în picioare. Se clătină uşor şi se sprijini cu mâna de un perete. Textura moale a tapetului era plăcută la atingere, peretele mulându-se uşor după forma mâinii, pentru a reveni apoi la netezimea sa inițială, de îndată ce apăsarea dispărea. Cu paşi mici, tot mai siguri, bărbatul se îndreptă spre fereastră. Trecu prin perdeaua holografică, simţind o uşoară căldură atunci când trupul său o traversă, şi rămase în fâşia îngustă dintre aceasta şi fereastră. Cu câteva atingeri ale degetelor, anulă distorsiunea cromatică a geamului şi privi afară.

Tresări. Afară fulguia uşor, iar un strat de zăpadă se aşternuse peste oraşul mohorât. Cerul plumburiu, încărcat de nori, nu-i dădea niciun indiciu despre momentul zilei. Aşadar, era iarnă… De ce oare-l surprindea acest lucru?

Continuarea aici: Iulie 2013, Revista Nautilus

COVER

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s